Odaia de la vale

By: La Fee Blanche - Contesa de Chou-Fleur

iun. 19 2012

Categorie: Jurnal de nacelă

8 comentarii

 

Azi s-a rupt zăgazul amintirilor mele din pruncie, de pe vremea când, cum dădea în 15 iunie, mama ne trimitea, invariabil, la bunici. Acolo era școala de vară, de finețuri, arte și maniere, condusă cu autoritate de neuzurpat de bunica mea, Maria, care le știa pe toate.

Diminețile ne trezeam în aroma ceaiului, a cicoarei cu lapte și a plăcințelelor de tot felul, însoțite de dulcețuri de nucă, de cireșe amare sau de trandafir. După micul dejun, plecam pe „sectoare”! Cei ce au făcut armata știu ce înseamnă asta! Trebuia să facem paturile, să măturăm, să ștergem praful și să aranjam ornamentele! Apoi treceam la lecțiile de broderie.

Bunica a făcut pensionul de la Tecuci! Fusese pregătită pentru o viață asemenea domnișoarelor de teapa ei, dar a venit comunismul și au fost deposedați și de pământuri și de bunele moravuri. Așa că bunica a ales să facă ce știa mai bine și și-a deschis un atelier de croitorie și de broderie. Nu a mers niciodată la colectiv! Femeile din protipendada comunistă  locală aveau mereu nevoie de rochii și de accesorii și de aceea bunica avea mereu de lucru. Teancuri de materiale! Toate aceste doamne i se adresau bunicii mele cu apelativul reverențios „madam”. Aveau încredere în ea și în simțul ei estetic, în tot ce știa să facă. Doar bunicul îi spunea Maria.

De câte ori apărea o nouă stagiară fie doctoriță, fie inginer zootehnist sau horticol, era adusă la bunica mea pentru a i se face instructajul și multe, când s-au măritat, au avut-o nașă pe bunica. Toți o iubeau! Și toți îi respectau opiniile. Eu mi-o amintesc cel mai adesea pe Dochia, fiindcă a și fost nașa de cununie a mamei mele. Era medic veterinar. Toată ziua umbla cu șareta sau pe cal. Cred că nu am văzut în viața mea femeie mai frumoasă! O Blondă înaltă, cu o alură impunătoare, o femeie cu o talie splendidă!

Odată am auzit strigăte și m-am dus si eu la gard să văd ce se întâmplă. Vaca unui vecin mâncase lucernă și se umflase. Oamenii au chemat-o pe Dochia! Scena mi-a rămas în minte. A apărut în galopul calului ei alb și călare fiind, a străpuns pântecele vacii, cu ceva, fără ezitare. Soțul ei era tot medic veterinar, dar sătenii o chemau mereu pe ea. Dochia era clar favorita bunicii, fiindcă la sugestia ei, erau uneori permise și fapte altfel total interzise! De exemplu să ne aruncăm cu apă pe noi în zilele toride! Parcă o văd pe Dochia cum își lega calul la poartă, întra tiptil cu o mână a spate, apoi, nu știu cum, scotea o butelie de sifon și începea stropeala. Cu gălețile, cu cănile, cu ce aveam la îndemână! Acum îmi dau seama că era îndrăgostită de fratele mai mic al mamei, sau el era îndrăgostit de ea, iar ea știa, dar aborda lucrurile en tout honeur, cu drăgălășenie, adică ceva de genul lasă, va trece. Cred că nu le-a trecut niciodată, dacă e să mă întrebați pe mine. Bunica mea e dintr-o zonă unde au fost mereu la modă fanfarele populare! Și Dochia îi spunea bunicului:

-Nene Filip, cheamă sâmbătă fanfara de la Voinești ! Să cânte la salcă până-n seară și seara să facem un bal!

Ooo, atâta așteptam asta! Răscoleam toată casa, primeam rochii noi făcute de bunica, bunicul punea felinare, femeile făceau mâncăruri la bucătărie. O agitație de nedescris! Și sâmbăta, baaaal! De câte ori aud o fanfată populară, mi se rupe sufletul, fiindcă, îmi amintește de vremurile de atunci. Bunicul, Dochia și fratele mamei ne învățau să dansăm. Veneau mulți oameni! Venea și preotul satului, părintele Măileanu, cu burta lui maaare, unde ne cocoțam când eram mici să ne spună povești. Parcă îl și aud icnind greu, că îl chisoleam bine de tot, până ne găseam locurile favorite! Bunica îi zicea:

-Părinte, dă să pun femeile să îți șteargă cizmele!

Iar el zicea:

-Madam Tănase, ești o doamnă!

Dar bunica făcea asta fiindcă el venea plin de glod și  când se așeza, mânjea marginile patului care erau bordate cu cearșafuri albe, cu dantele de două palme! Dar venea la baluri! Iar noi stăteam cu ochii zgâiți în colțul odăii de la vale să vedem dacă vine muzica! Și odată și apăreau câte 15-20 de intrumentiști, erau puși la masă, apoi se duceau la salcă să cânte pentru săteni. La salcă era un fel de poiana lui Iocan. Cred că fiecare sat are un loc unde se adună sătenii bărbați să dezbată soarta lumii.

Vă las, ca trebuie să plec la școalăăăă! Vă las în compania muzicii pe care am auzit-o adesea în copilăria mea!

8 comments on “Odaia de la vale”

  1. cât de frumoasă ți-a fost copilăria….și cât de frumos o evoci aici…mi-a venit miros de dulceață de trandafiri și parcă o și văd pe bunica ta, „modistă” cu dantele brodate, albe, scrobite…și joaca asta cu apă, fanfara…se audeeeee!!!!!!!!!!!!!!!!

    • sa stii ca asa a fost!
      eram impresionata de felul cum croia manecile, fara tipare. aseza palma ei pe material si urma conturul cu creta de croitorie! trasa si apoi decupa!
      si ce-mi placea sa scotocesc in dulapioarele cu nasturi si pasmanterie, oooo!

  2. cred şi eu că ai devenit zână, cu astfel de amintiri!
    eu am crescut la bunica, da’ numai până la 5-6 ani, pe urmă pe scările de ţiment ale blocului, dar noroc că am o mini-pădurice în spatele blocului; aşa că nu-mi amintesc prea multe din copilăria mea, doar frânturi, pe care n-aş putea să le leg într-un text.

    • ay, tocmai tu n-ai putea? nu cred asta intr-o mie de ani!
      si eu am trait printre blocuri, dar verile, pana in a 12-a eram trimise obligatoriu la scoala de vara!

  3. Frumos tare povesteşti tu, Contesă Fee!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: