Marchiza Furnică și fericirea perfectă

By: La Fee Blanche - Contesa de Chou-Fleur

iul. 17 2013

Categorie: Povești cu Zâne, Scriitorii vechi și noi

33 comentarii


 

Așa am gândit altădată despre mine… Mă vedeam ca pe o furnică preocupată de fericirea celor din jur. Toată ziua adunam, duceam, mă duceam sau veneam din drumurile mele, încărcată. Nu mi-a lipsit niciodată nimic, în afară de iubirea ta pe care nu credeam că o am sau că o pot avea… Mi-era chiar teamă să nu consideri că e o insultă și am ascuns-o cu grijă. Am ascuns-o, dar nu m-am lepădat de tine. Ce știi de mine? m-ai întrebat. Nimic, am răspuns! Ce să fi răspuns? Ce să fi lăsat lumii? Apoi au fost scrisorile, nici mai mult, nici mai puțin… Iar de literatură sunt pline librăriile… Măcar ce ți-am scris nu e literatură agramată, că am corectat de câteva ori. Am lăsat și câteva stângăcii, încercând să simulez o vârstă tânără, adolescentină…

Am promis câteva citate de suflet din Ilarie Voronca pentru tine și pentru mai tinerii cititori ce ar nimeri măcar și numai din greșeală pe blogul meu…

Azi despre lecția Furnicii din „Mic manual de fericire perfectă”!

„Mi s-a întâmplat să privesc cu uimire, pe drumeagul unei păduri, o furnică opintindu-se ca să târâie cu picioruțele ei o bucată de pai sau o  așchie, desigur minuscule, dar totuși de două ori mai mari decât ea. Înainta cu îndârjire și mai curând obosisem eu privind-o, decât ea să-și continue munca de neînțeles. Printre ierburile și zbârciturile pământului, ea sfârșea prin a dispărea fără a fi lăsat povara. Astfel, cu câteva fărâme de frunze sau fire de tulpine uscate sau prundiș, ea clădea în taința pădurii un adăpost unde omul nu o mai putea regăsi. Alte furnici încărcate cu materiale asemănătoare cu ale sale o încrucișau pe potecuțe. Nu păreau să urmeze un itinerar identic. Unele coborau, altele urcau. Unele coteau la dreapta, altele la stânga. (…)

„Şi astfel, ca şi furnica, cu neînsemnate reflexe nebănuite de restul oamenilor, am reuşit să construiesc o lume în care visele mele evoluează în voie. Aceste firişoare de paie, aceste mititele aşchii, cui i-ar fi trebuit, când arbori măreţi se înălţau pe marginea aleilor, când flori cu mirosuri muzicale înveseleau câmpiile?

Cine… afară de mine s-ar fi gândit să păstreze de la femeia neasemuită o mică sclipire a privirii, o aromă slabă a părului, un pas uşor pe prundişul grădinii? Prezenţa ta triumfătoare era de-ajuns celorlalţi vii. Ei vedeau, se apropiau de umerii tăi lucioşi, de mâinile tale, a căror strângere ar fi de-ajuns pentru ca flăcări şi pietre preţioase să populeze orizontul. Vocalele şi râsetele care cădeau cu zgomot de cristale şi de perle de pe buzele tale, cine s-ar fi gândit să le strângă, când gura ta şi fruntea ta şi nările tale şi toată faţa ta de izvor ţâșnitor erau la îndemâna fiecăruia din cele cinci simţuri? Ar fi fost nebunie să aduni firimituri când eram în toiul ospăţului.

Dar eu, la fel de încăpăţânat, la fel de avar ca o furnică, târam puţină strălucire sau puţină umbră căzută de pe silueta ta. Desigur, ceea ce luam nu era fragil decât în aparenţă, ca sarcina unei furnici. Căci trebuia să-mi încordez toate forţele ca să adun într-o ascunzătoare ecourile sau vălurile pe care le părăseau cei mândri că posedă ce e mai bun din tine însuţi. Nu numai muşchii şi corpul erau ostenite, dar mintea şi sufletul se extenuau să nu uite nici un amănunt. În clipa aceea s-ar fi râs de mine văzîndu-mă că dau importanţă vreunei urme sau vreunor modulaţii ale vocii tale. E o prostie să iei un foşnet de rochie, s-ar fi zis. Dar puţin îmi păsa să fiu acuzat de meschinărie şi de zgârcenie. Târam fără răgaz modestele mele tezaure. Dacă mâna ta, culegînd o floare sau un fruct, lăsa o dâră în frunziş, ca o pasăre ce trece printre ramuri, mă grăbeam să reţin acea dâră.

Poate n-aveam decât să mă laud de faptul că tovărăşia ta reală îmi era refuzată. Învăţam deci să dezleg detalii care, altfel, mi-ar fi rămas străine. O buclă din părul tău era mai puţin pieritoare decât părul tău. Un accent al vocii tale era mai durabil decât gâtul şi cerul gurii unde el răsunase. În vremi de belşug m-am purtat ca în vremi de secetă. Cu răbdare şi cu migală, cream din tine ceva care să fie numai al meu. Te urmam de departe pe drumurile lumii. Asemeni mie ce mă desfrunzeam, lăsând să-mi cadă ici părul, colo dinţii, şi tu pierdeai ici puţin din profilul tău.

De ce nu s-a găsit o femeie ca să strângă bucăţile împrăştiate din aparenţele mele? Ea ar fi reconstituit – fără voia mea – un alt eu-însumi, aşa cum eu am modelat în ascunzătoarea mea un alt „tu”. Într-o zi îţi voi putea înapoia ceea ce am economisit din farmecele tale. Îmbătrânită, părăsită, zbârcită, vei putea regăsi în casa de bani a memoriei mele o tinereţe după care se tânjeşte. Şi câte feluri nu cunosc eu ca să împreun ceea ce am strâns cu muncă? Pot da mâinii tale atributele privirii tale. Vocii tale îi pot amesteca parfumul de ferigă al părului tău. Obrazul tău poate deveni ca şi coapsa de dulce; în toate aceste încrucişări ale formelor tale, rămâi veşnic aceeaşi. Puţin îmi pasă că e întuneric în casă. Puţin îmi pasă că rumoarea mulţimii urcă din stradă. Acolo, într-un colţ secret al odăii mele, am clădit locul unde domnia ta nu are sfârşit. Gelos, păstrez pentru mine figura ta recucerită. Ah! Cine ar fi bănuit că având atât de puţin din tine însăţi, voi deveni într-o zi stăpânul celor mai preţioase giuvaeruri. De altfel, toate astea îmi aparţin atât de mult, că de aş vrea să te arăt cuiva, nimeni n-ar fi în stare să te recunoască. „Unde vezi, s-ar exclama, unde vezi privirea ei drăgăstoasă, mersul ei aerian, unde vezi talia şi coapsele mlădioase? Toate astea-s halucinaţii.” E ca și cum o furnică ar vrea să se recunoască într-un căpițel de lemn putred colonadatemplului magnific pe care îl construiește.

„Unde vedeți o colonadă, unde vedeți un templu!” ar exclama spectatorul neîncrezător.

Și asta înveselește inima mea. Fiindcă tezaurul meu este secret nu numai prin locul ascunzătorii, ci prin însăși esența lui inaccesibilă altcuiva decât mie. Dacă aş arăta ce am adunat, nu s-ar vedea decât paie, tulpine uscate, frunze moarte. Numai privirile mele au darul să facă să se ivească faţa ta seducătoare. Iată că te aşezi în faţa pianoului. E o cameră luminoasă, aerată şi voci prieteneşti urcă prin fereastra deschisă. În depărtare se desenează munţi. Acum, mâinile tale trezesc zăpezi, sălcii şi fluvii pe clape. Ei! Cine ar fi gândit că în puţinele amintiri ce păstrez despre tine există această locuinţă fericită, această vedere alpină, aceste peisaje de fericire. În alte locuri sunt bijuteriile tale, rochiile, în altă parte e corpul tău care cu fiecare pas se ofileşte şi se apropie de moarte. Dar aici pot să mă smulg vicisitudinilor vieţii şi ale lumii şi să mă cufund în tinereţea ta şi în iubirea ta eternă. Nu sunt pe cale să devin asemenea lucrurilor formând ele însele un univers interzis celor care te contemplă? Nimeni nu ştie fericirea ce am reuşit să întemeiez cu cele câteva firimituri din amintirea ta. Par trist, depărtat, străin de sărbători şi de râsete şi în acest timp în adâncul meu există un palat unde dansez cuprinzându-ţi talia flexibilă.

O! femeie a respiraţiei mele! Şi dacă par atât de absent, nu e pentru că sunt cu totul dat muncii mele secrete de construcţie? Un singur pas greşit, un singur gest de a întoarce capul spre un oarecare aspect străin de munca mea ar putea antrena prăbuşirea edificiului meu suav. Și dacă uneori fericirea mea și domeniul meu miraculos par  preafragile, e tocmai pentru că m-am lăsat distras de un spectacol exterior.” (p. 37-45, Mic manual de fericire perfectă, București, Ed. Cartea Românească, trad. Sașa Pană)

Așa că, Matt, abia acum am înțeles că fiecare dintre noi doi îl construia pe celălalt pe tărâmul său, asemena furnicilor printre colonade. Doar că noi nu am adunat putregaiuri, ci detalii așa de vii ale existențelor noatre, chiar dacă în aparență suntem surzi și orbi. Tot acest efort neîntrupt a adunat de-a lungul anilor esențe de noi, acei noi de care ne-am îndrăgostit cândva ca doi temerari! Și, vorba lui Marcus Aurelius, contra-otrava pentru temerar e blândețea! Blândețea acestei iubiri! Aș zice că avem deja câte un tezaur și unul, și celălalt, iar tezaurele noastre au înfrumusețat lumea pe unde ne-am aflat.

Îți mulțumesc că mi-ai reamintit cine suntem! Uneori spectacolul exterior poate fi copleșitor, letal, așa cum a fost pentru mine în acești ultimi ani. Acum să ne încârligăm din nou degetele mici și să ne punem o dorință! Știi tu!

Fee

33 comments on “Marchiza Furnică și fericirea perfectă”

  1. Fee… ce frumusețe e aici! 🙂
    Să-ți fie ziua frumoasă ca buchețelul de flori de-l plimbă Furnicița! :*

  2. Poți să schimbi ț-ul ăla bățos de la „vorbețti”cu un ș-ul unduitor din capul urării de zi frumoasă? Pooooți, te rog, că le-am amestecat așa de … 😳

  3. […] Marchiza Furnică și fericirea perfectă […]

  4. […] Marchiza Furnică și fericirea perfectă […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: