Enciclopedia zmeilor

By: La Fee Blanche - Contesa de Chou-Fleur

mart. 18 2020

Categorie: Povești cu Zâne

Un comentariu

Enciclopedia zmeilor

Mircea Cărtărescu

Despre autor şi opera sa

Mircea Cărtărescu (n. 1956) este poet, prozator şi eseist român contemporan. În perioada studenţiei a fost membru activ al „Cenaclului de Luni“, condus de Nicolae Manolescu, şi al cenaclului „Junimea“, condus de Ovid. S. Crohmălniceanu. În 1999 devine doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti cu o teză despre postmodernismul românesc. După absolvirea facultăţii este profesor de gimnaziu, funcţionar la Uniunea Scriitorilor, redactor la revista Caiete critice şi, din 1990, asistent şi apoi lector la Facultatea de Litere din Bucureşti.

Debutul editorial are loc în anul 1980, cu volumul de versuri Faruri, vitrine, fotografii. După volumul de debut, publică volumele: Aer cu diamante (1982, împreună cu Traian Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan), Poeme de amor (1983), Totul (1985), Visul (1989), Levantul (1990), Visul chimeric (1992), Nostalgia (1993), Orbitor. Aripa stângă (1996), Postmodernismul românesc (1999) şi altele.

Conţinutul

Enciclopedia zmeilor (2002) este o scriere inedită în peisajul literar, un „fals tratat despre zmei“ în care, utilizându-se cele mai noi metode ale „zmeologiei“, copiii cu vârste cuprinse „între 9 şi 99 de ani“ vor descoperi lumea lui „a fost odată“ într-o nouă ipostază, inaccesibilă până acum profanilor, inspirat ilustrată de prietenul autorului, Tudor Banuş.

După cum mărturiseşte autorul în prefaţă, Enciclopedia zmeilor este rodul unei „cercetări modeste“, „pline de abnegaţie“, desfăşurate de-a lungul a „două decenii“, o lucrare unică în care „pentru prima dată străvechea specie inteligentă care a făcut concurenţă, vreme de milenii, omului, este prezentată multidisciplinar, în toată grandoarea şi sub toate aspectele ei“.

Lucrarea de „zmeologie“ are o structură bipolară.

Partea I prezintă „universul“ zmeilor şi cuprinde unsprezece capitole „bine argumentate şi documentate ştiinţific“ referitoare la anatomie, geografie, istorie, arme, ocupaţii şi unelte, economie, civilizaţie, limbă, ştiinţe, artă şi literatură. Este partea „ştiinţifică“ a lucrării, ilustrată cu planşe şi hărţi realizate de „nepreţuitul“ colaborator al autorului, maestrul Banuş de Nogent, adică Tudor Banuş.

În partea a II-a este reprodus „integral“ vestitul ciclu epic din literatura zmeiască originală, intitulat Zurba Inelară a lui Meer-Tscha, povestiri descoperite, după cum mărturiseşte autorul, „pe o măciucă din lemn de esenţă tare, bine conservată într-un strat bituminos“, considerate „un document complet în privinţa vieţii şi psihologiei zmeilor şi o iscusită scriere literară“.

În „prefaţa“ lucrării sunt indicate, de asemenea, cele două motive pentru care autorul şi-a dedicat întreaga carieră acestui studiu. Primul este momentul emoţionant al expunerii la PIUS (The Pennsylvanian Institute for Unreliable Studies), a unui enorm bloc de gheaţă în care se află bine conservată „o siluetă monstruoasă“ care nu semăna cu nimic cunoscut pe pământ, în ciuda zâmbetului „cam nătâng“ care „îi dădea un straniu aer uman“. Al doilea motiv este rodul unei „întâlniri de gradul al III-lea“ cu un zmeu, în urma căreia „cercetătorul“ a rămas fără trei degete de la mâna stângă şi s-a ales cu o proteză metalică la încheietura şoldului.

Enciclopedia zmeilor se adresează, astfel, tuturor celor fascinaţi de „zmeologie“ şi devine o dragoste la prima vedere prin insolitul conţinu­tului, dar şi datorită condiţiilor grafice de excepţie ale ediţiei princeps.

Personajul

Fiind vorba despre „o lucrare ştiinţifică“ de tip „enciclopedic“, ar fi impropriu de discutat despre eroul cărţii. Mai potrivit ar fi să analizăm „subiectul ştiinţific“ al zmeologiei, şi anume zmeul.

Potrivit schemei clasice a basmului, zmeul a fost plasat definitiv în tabăra forţelor malefice, reprezentând tipul eroului negativ, invariabil răpus de voinic. Enciclopedia zmeilor, însă, dezvăluie cititorului modern că, deşi s-a considerat multă vreme a fi „o fiinţă fabuloasă, asemănătoare dragonilor sau trolilor“, zmeul este pur şi simplu o „realitate biologică“. Ştiinţa zmeologică a arătat (studiind „cele mai bine de douăzeci de exemplare capturate vii“) că zmeii sunt „animale inteligente înrudite de departe cu specia umană“, Ramapithecus fiind considerat strămoşul comun omului şi zmeului.

Ramura zmeiască s-a desprins cu circa 15 milioane de ani în urmă, când unii Ramapithecus s-au dedat la consumul excesiv de mătrăgună. În consecinţă „glanda pineală (…) a crescut de circa o sută de ori în zece milioane de ani, transformându-se într-o pungă cu lichid inflamabil“. O altă consecinţă este apariţia unor canale osoase care duc spre nările zmeului, ce poate proiecta asupra voinicilor „lichidul vezicant, care se aprinde în contact cu aerul, producând jeturi de flacără divers colorate“.

De-a lungul milioanelor de ani au apărut şi alte modificări. Astfel, zmeii se deosebesc de oameni prin trei organe de simţ: prinţesoreceptorul (cu ajutorul cărora zmeul mascul detectează domniţe, prinţese, cosânzene, pe care le „vrăjeşte“, şi astfel, prin îndrăgostire, ele dau naştere puilor de zmei), voinicoreceptorul (având rolul de a oferi informaţii zmeului despre „vigoarea şi tăria în luptă a altor zmei sau a masculilor umani“) şi simţul cristalomandibular. Posesorii acestui din urmă organ care creşte „ca un ţurţure de gheaţă“ în bărbia zmeilor, nu luptă, ci dorm toată ziua, pentru ca noaptea să admire stelele şi să detecteze „cristalele de beriliu, cuarţ, de stâncă etc. de pe alte planete“. Aceştia sunt aşa-numiţii „puah“, adică poeţi.

Corpul zmeilor semăna cu al oamenilor până când „o femeie neaten­tă“ s-a lăsat „vrăjită“ de un dragon Komodo. În urma acestei întâmplări, zmeilor le-a crescut o creastă de solzi (verzi la masculi şi transparenţi la femele) „ca de stegozaur“, care începe „la ceafă şi se termină la noada zmeului“. Au gheare puternice cu câte patru degete, toracele puternic are două inimi, iar intestinele sunt „şerpi reali“.

Zmeul comun este cel mai des întâlnit, dar există mai multe rase şi varietăţi.

Astfel, Zmeul zmeilor „trăieşte cu un veac mai mult decât zmeul comun“ şi este posesorul unei mărgele după măseaua de minte care are puterea de a concentra gândirea. Se crede că aceasta, purtată între sprâncene, „asigură succesul la orice examen“. Zmeul sur de văgăună „este cel mai viclean“, „posac şi banal în conversaţii“. Zmeul cu colţi este renumit pentru „dinţii săi îngrozitor de strâmbi“, care au asigurat dezvoltarea artei stomatologice pe tărâmul zmeilor. Câinele de zmeu este un intelectual rafinat. Muma zmeilor aduce la înfăţişare cu o bătrânică inofensivă, dar este de fapt un mascul obsedat de răpirea prinţeselor. Zmeul mioritic „trăieşte în codri concentrici de aramă, de argint şi de aur“ şi este „deosebit de nătâng“. „Masculii poartă cămeşă ţesută cu arnici, iţari şi opinci“, iar femelele „ie şi catrinţă“. Animicştiutorul este „o rasă neatestată ştiinţific“, de care se tem toţi zmeii, focul pe care-l scoate pe nări umplând inimile de iubire. Astfel, cea de-a doua inimă a zmeilor plesneşte, de unde şi pericolul întâlnirii cu Animicştiutorul, pe seama căruia sunt puse, de fapt, multe vorbe de înţelepciune.

Zmeul zmeelor este „o fiinţă inofensivă, delicată (…) survolând pajişti şi fâneţe“. El nu răpeşte decât prinţesele care depăşesc 1,85 m şi numai în asociere cu alţi masculi.

Zmăul, campion „la aruncarea cu buzduganul“, este „războinic, încăpăţânat“. Încălţaţii, care de fapt au pierit cu toţii în asediul cetăţii Desp-Air (6372 î.Cr), purtau cizme de metal uşor. Zmeul asiatic (sau zombalul) are „ochii oblici şi sprâncene extrem de-ncruntate“ şi e „cel mai harnic“, de unde trecerea rapidă în era microelectronicii. Azi mai trăiesc cam 14 exemplare.

Note pe marginea unui text

„S-a crezut multă vreme că faimosul «Am dat de tine, câine de zmeu!» răcnit de voinici era doar o expresie injurioasă. În realitate, Feţii-Frumoşi se confruntau cu o varietate specială, patrupedă, din rasa zmeilor de câmpie. Câinele de zmeu nu scoate foc pe nări, ci doar un fum mirosind a friptură de purceluş de lapte bine rumenit, preparat cu hasmaţuki, umplut cu castane coapte, cu şoriciul crăpat pe spinare, servit la tavă înconjurat de feliuţe străvezii de ridichi. Mireasma aceasta nespus de îmbietoare e mai eficientă decât flăcările, căci stârneşte în stomacul voinicilor nişte ghiorăieli atât de stridente, încât caii speriaţi îi azvârl din şei până-n nouri, de se fac mici-fărâmici. Câinii de zmeu trăiesc în castele comode, în care nu lipseşte niciodată biblioteca şi salonul literar. Se hrănesc, în general, cu porci de câine, varietate domestică de facoceri. Deşi merg în patru labe, se consideră mai luminaţi decât ceilalţi zmei. Se înmulţesc prin înmugurire.“

 

Fragmentul de mai sus este preluat din capitolul „Rase şi varietăţi“ din partea I a Enciclopediei zmeilor.

Prin formula „S-a crezut multă vreme…“, cititorul este integrat în atmosfera studiului ştiinţific, apoi, tonul „cercetătorului“ este frânt brusc de reproducerea strigătului belicos al voinicului: „Am dat de tine, câine de zmeu!“. Râsul este stârnit de utilizarea verbului la participiu „răcnit“, care cumulează în sine atât mânia voinicului, cât şi sugestia intonaţiei pe care s-o adopte cititorul, accentul căzând pe „câine de zmeu“. În mod neaşteptat însă, sensul, intonaţia şi sugestia sunt anulate de prezenţa adverbului restrictiv „doar“, care trimite expresia voinicului în ridicol şi dezvăluie în acelaşi timp „capcana“ în care cad cititorii de basme şi însuşi cititorul acestui text: Nu! Câine de zmeu nu e o înjurătură! Acum intervine din nou tonul serios al cercetătorului, anunţat de locuţiunea adverbială „în realitate“, care atenţionează asupra unui adevăr ştiinţific, demonstrat de cercetarea riguroasă: „câinele de zmeu“ este „o varietate specială, patrupedă, din rasa zmeilor de câmpie“.

În fraza următoare, umorul rezultă dintr-un raport sintactic adversa­tiv: „Câinele de zmeu nu scoate foc pe nări, ci doar un fum…“ Ceea ce urmează este descrierea unei arme atât de eficiente, încât, odată încheiată lectura acestui fragment de text, cade nimicit nu numai voinicul, ci şi însuşi cititorul răpus vizual şi olfactiv de o enumeraţie amplă: „mirosind a friptură de purceluş de lapte bine rumenit, preparat cu hasmaţuki…“

Umorul se realizează şi la nivelul personajelor antitetice din basm: voinicul şi zmeul. Aici însă raporturile sunt inversate, chiar dacă rămân în antiteză: voinicul este văzut ca un personaj ridicol, învins de „ghioră­ielile“ stomacului propriu, iar zmeul este prezentat ca un cărturar atras de bibliotecă şi de salonul literar, fiind mai luminat decât ceilalţi zmei.

În finalul textului, umorul se realizează la nivelul situaţiei înfăţişate: „se înmulţesc prin înmugurire“ şi este o glumă alegorică privind raportul dintre „maestru“ şi discipolii care „înmuguresc“ pe lângă el.

 

Alte însemnări de lectură

Principala caracteristică a Enciclopediei zmeilor este umorul care se naşte încă de la început din contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Aparent, textul respectă rigoarea şi seriozitatea ştiinţifică, algoritmul tipic enciclopediei. În esenţă, textul aplecat spre glumă şi ironie îndeamnă la buna dispoziţie. Anecdota şi satira sunt o continuă capcană a râsului.

Mircea Cărtărescu se „joacă“ în această „enciclopedie“. Intenţiile sale ludice sunt evidente de la coperta I până la coperta IV, unde sunt reproduse reacţiile „critice“ din cele mai „cunoscute“ ziare: „Ziarul de decembrie“, „Die Unterwelt Dimanche“, „Quatr’a Telegraph“, „Omenirea mare“, „Curierul de ambele specii“.

Dacă basmele clasice au adus în prim plan lumea împăraţilor, prinţeselor şi a Feților-Frumoşi, aici accentul cade pe Tărâmul Celălalt şi pe locuitorii acestuia.

Această „lume de dincolo“ a fascinat şi va continua să incite imaginaţia creatorilor, tentându-i la căutarea unui mod de reprezentare a acesteia. Astfel, Mircea Cărtărescu, sprijinindu-se pe Zurba Inelară a lui Meer-Tscha, un vestit ciclu epic din lumea zmeilor, în care sunt cuprinse credinţe, eresuri, fragmente de memorie folclorică, face cognoscibil Tărâmul Celălalt, de la cea mai neînsemnată pietricică până la miturile fundamentale. În acest spaţiu, practic nelimitat, imaginaţia creatoare şi fantezia lui Mircea Cărtărescu proiectează şi dirijează propriile reprezen­tări, ignorând legi şi reguli de reflectare.

Prin jocul imaginilor, autorul deformează şi reformează semne şi sensuri, prin capacitatea de redimensionare a coordonatelor materiale şi spirituale ale zmeilor, într-o continuă pendulare între sublimul şi informul naturii zmeieşti. (D.-M.V., „77 de lecturi ale copilăriei”)

Sursa foto: Google

 

 

 

 

One comment on “Enciclopedia zmeilor”


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: