Narziß und Goldmund…

By: La Fee Blanche - Contesa de Chou-Fleur

sept. 07 2022

Categorie: Povești cu Zâne

Lasă un comentariu

Narcis şi Gură-de-Aur/Narziß und Goldmund

Despre autor și opera sa

Hermann Karl Hesse, Emil Sinclair (n. 2 iulie 1877CalwBaden-WürttembergGermania – d. 9 august 1962MontagnolaCantonul TicinoElvețiascriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în  anul 1946.

Este faimos pentru romanele sale Lupul de stepă (Der Steppenwolf, 1927), Jocul cu mărgele de sticlă (Das Glasperlenspiel, 1943),  Narziss și Goldmund (Narcis und Goldmund, 1930) și Siddhartha. (Sursa: Wikipedia)

Note pe marginea unui text

”În faţa arcadei susţinute de mici coloane duble de la intrarea mănăstirii din Mariabronn, foarte aproape de drum, se afla un castan, odraslă însingurată a sudului, adus odinioară de un pelerin sosit de la Roma, un castan nobil, cu trunchi vânjos; coroana sa rotundă se întindea, mângâietoare, deasupra drumului, respirând cu tot pieptul în vânt, iar primăvara, când de jur împrejur totul era înverzit şi până şi nucii mănăstirii înfrunzeau roşietic, tinereşte, el îşi mai lăsa multă vreme aşteptate frunzele, apoi, la vremea celor mai scurte nopţi, împungea, dintre mănunchiurile de frunze, razele mate, alb-verzui ale florilor sale exotice, care miroseau atât de pătrunzător, asemenea unei prevestiri neliniştitoare şi grave; şi în octombrie, după ce poamele şi via fuseseră culese, scutura din coroana sa îngălbenită, în vântul de toamnă, fructele ţepoase, care nu apucau a se coace în fiece an, fructe pentru care băieţii din mănăstire se încăierau şi pe care subpriorul Gregor, originar din ţara italică, le prăjea în odaia lui, la focul din cămin. Străin şi delicat, frumosul copac îşi fremăta coroana deasupra intrării mănăstirii, un musafir de pe alte meleaguri, cu firea gingaşă, răbdând cu greu frigul, legat, tainică rudenie, cu micile, zveltele coloane împerecheate, de gresie, ale portalului şi cu dantelăria de piatră ce înflorea în arcadele ferestrelor, pe cornişe şi pe stâlpi, iubit de francezi şi de latini, privit cu uimire de băştinaşi, ca un străin ce se afla. Nu puţine generaţii de elevi ai mănăstirii trecuseră pe sub arborele pripăşit aici din ţări străine; cu tăbliţele la subsuoară, sporovăind, râzând, jucându-se şi certându-se, desculţi sau încălţaţi, după anotimp, cu o floare în gură, o nucă între dinţi sau un bulgăre de zăpadă în mână. Veneau mereu alţii noi, la câţiva ani chipurile se reînnoiau, cele mai multe semănând între ele: blonde şi cu părul cârlionţat. Unii rămâneau locului, deveneau novici, deveneau călugări, primeau tonsura, purtau rasa şi cingătoarea de frânghie, citeau din cărţi, îi instruiau pe băieţi, îmbătrâneau, mureau. Alţii, după ce le treceau anii de şcoală, erau luaţi acasă de părinţi, în castelele cavalerilor, în casele negustorilor şi meseriaşilor, cutreierau lumea, făcându-şi mendrele şi meseriile, mai veneau câteodată în vizită la mănăstire, bărbaţi în toată firea, îşi aduceau fecioraşii şi-i lăsau aici, elevi la cuvioşii părinţi, ridicau privirea spre castan, zâmbind, căzuţi pe gânduri, şi-apoi se pierdeau din nou în lume. În chiliile şi sălile mănăstirii, printre arcadele rotunde, grele, ale ferestrelor şi vânjoasele coloane duble, cinstea şi perfidia, înţelepciunea evangheliilor şi înţelepciunea elinilor, magia albă şi cea neagră, toate înfloreau aici câte puţin, era loc pentru toate; era loc pentru sihăstrie şi mătăniile de penitenţă, ca şi pentru tovărăşie şi trai plăcut; depindea întotdeauna de persoana abatelui şi de curentul dominant al vremii, dacă precumpănea şi stăpânea una sau alta.”

Astfel se deschide romanul lui Herman Hesse, ”Narcis și Gură de Aur”, cu imaginea castanului din curtea mănăstirii, expoziție anticipând o carte despre suflet, despre metamorfoze, despre alegeri și moduri de a ne trăi viața, și, în fine, o carte despre prietenie, că Hesse a fost supranumit ”poetul prieteniei”.

Așa cum fructul castanului e format din carcasa cu țepi și moliciunea miezului, tot la fel cele două personaje ale cărţii, Narziß și Goldmund, prezintă două poveşti de viaţă total diferite, dar care sunt, în același timp, cele două fețe ale aceluiași suflet.  

Castanul din sud și colonadele mănăstirii  alcătuiesc, la rândul lor, un amestec staniu, sugerând procedeul retoric al personajelor antinomice folosit în întreaga operă a lui Hesse. Castanul devine aici simbolul  antinomiei dintre spirit şi materie, dintre viziunea apolinică şi cea dionisiacă asupra existenţei, dar și simbol al prieteniei dintre două ființe așa de diferite, dar care se completează reciproc.

Cele două părți, cele două personaje se unesc și se îmbină perfect devenind un tot unitar, un întreg. Ce îi „lipsește” unuia deține celălalt, așa încât cei doi devin două personalități ale aceleiași ființe. Narcis este fața către Dumnezeu și suflet, iar Gură-de-Aur fața către lume și către trup. Narcis este întruchiparea colonadelor mănăstirii, iar Gură-de-Aur este castanul pentru ale cărui fructe se încaieră generații de băieți veniți la mănăstire.

Naratorul însuși, asemenea castanului din curtea mănăstirii, devine un contemplator al sufletelor personajelor sale, dezvăluindu-le treptat, aşa cum sunt ele, fără ascunzişuri, fără prisosuri. Impresionant este şi modul în care naratorul descrie  lumea, prin ochii şi sufletul hoinarului Gură-de-aur, care cunoaşte toate ororile acesteia: ciuma, lăcomia, invidia, avariţia, adulterul, moartea, crima.

Conținutul

Narcis și Gură de Aur s-au cunoscut într-o mănăstire din evul mediu germanic.

Gură-de-Aur este adus în mănăstire de către tatăl său, pentru a studia şi pentru a-şi dedica viaţa celor sfinte. El pare asemenea ”castanului adus din sud”, o ființă exotică. Tatăl lui Gură-de-aur consideră acest fapt ca o datorie din partea fiului, pentru a răscumpăra greşelile mamei sale, o femeie ce avusese o viaţă plină de păcate, în ciuda tuturor încercărilor soţului de a o aduce pe calea cea bună. Mama este asemenea nucilor care ”înfrunzesc roșietic, tinerește”, nefiresc pentru canoanele vremii.

Narcis, elev , dar și ajutor de dascăl de greacă în mănăstire, având darul de a vedea sufletul oamenilor, intuiește drama lui Gură-deAur şi îl ajută pe acesta să-şi descopere adevărata chemare.

Deși sub același acoperiș al mănăstirii, cei doi se dezvoltă complet diferit, în timp ce Narcis cu o nestrămutată credință în Dumnezeu dorește să rămână la mănăstire și să ajute oamenii vindecându-le sufletele, Gură de Aur dorește să plece în căutarea sinelui, a unui Dumnezeu personal.

În timp ce Narcis încearcă să înțeleagă lumea prin prisma divinității, Gură de Aur va fierbe până o va înțelege doar prin simțurile sale.

Astfel, fiecare dintre ei merge pe calea aleasă fără niciun regret, chiar dacă, fiecare dintre ei simte că nu întotdeauna dorințele sunt cele care hotărăsc destinul omului, ci că, mai degrabă,  soarta ne este predestinată.

Gură-de-Aur ezită în credința sa, dar Narcis liniștește ezitările tânărului său prieten:

„- Continuă, zise Narcis (…) În vreme ce cântă, nimeni nu stă să se gândească dacă este sau nu de folos cântecul lui, ci cântă pur și simplu. La fel trebuie să te și rogi.”

Personajele

Cu mijloacele literare ale bildungsromanului, naratorul urmăreşte evoluţia a două personaje diametral opuse, doi tineri din şcoala mănăstirii Maulbronn. Unul este Narcis, care are vocaţia ascezei, iar celălalt este Gură- de- Aur, care întruchipează spiritul dionisiac: „Pe cât era Narcis de sumbru şi uscăţiv, pe atât era Gură- de- Aur de luminos şi înfloritor. Pe cât era Narcis un gânditor şi un analist, pe atât părea Gură de Aur să fie un visător şi un suflet copilăros.”

Între cei doi tineri se înfiripă o prietenie ciudată, pentru că fiecare, deși nu l-a înțeles pe celălalt ca gândire, a încercat să-l înțeleagă ca pornire, ca elan, ca vibrație și în acest aspect a constat toată prietenia lor exemplară. Sugestiv în acest sens este fragmentul: „O spun serios. Nu este de datoria noastră să ne apropiem unul de altul, tot aşa cum nu se apropie soarele şi luna sau marea şi uscatul. Noi doi, dragă prietene, suntem soare şi lună, suntem mare şi uscat. Scopul nostru nu este de a ne contopi unul într-altul, ci a ne recunoaşte reciproc şi a învăţa să vedem şi să respectăm fiecare în celălalt ceea ce e contrariul şi completarea sa.”

Povățuindu-l pe Gură- de- Aur să se privească cu alţi ochi, să-şi descopere partea bună şi neîntinată, Narcis adevereşte dictonul potrivit căruia fiecare dintre noi este, de fapt, aşa cum apare în ochii celuilalt.

Citatele sunt din

Hermann Hesse, ”Narcis și Gură-de-Aur”, Editura Rao Books, București, 2007.

Alte însemnări de lectură

Impozanța și frumusețea castanului au făcut din acesta subiectul a numeroase legende. Una dintre ele povestește despre un copac fără rod care obișnuia să asculte necazurile unui flăcău, pe nume Castan. Acesta era foarte sărac și nu avusese nici măcar o lumânare pe care să o așeze la căpătâiul mamei sale atunci când aceasta pleca la cele veșnice. Se spune că acel copac, îndurerat de povestea lui Castan, se umplu de lumânări pe fiecare ramură și începu să rodească și să capete o frumusețe aproape stranie. Cum numai Castan învățase rostul florilor, al frunzelor și al fructelor acestui copac, oameni din tot ținutul soseau la el ca să îi vindece de cele mai aprige boli, iar Castan deveni, din băiatul singuratic și sărman, un om căutat și respectat pentru înțelepciunea sa, așa cum arborele acela se transforma dintr-unul fără niciun rost într-un arbore mai mult decât benefic pentru oameni…

Legenda se potrivește finalului romanului… Gură-de-Aur moare cu gândul că se va ”întoarce” la mama lui. Asistând cu durere la moartea prietenului, Narcis crede nu va putea muri la fel de ”fericit”, pentru că, față de Gură-de-Aur, nu a avut o mamă care să îl ghideze în viață.

E important să știm că în viață fiecare își are rostul său, chiar dacă, în aparență, nu ne cunoaștem menirea.

Notă

29 Octobre
Saint Narcisse/ Narcissus
Evêque de Jérusalem, mort en 212. On ne peut parler du prénom Narcisse sans évoquer la fleur qui porte le même nom et le mythe antique raconté par Ovide. Narcisse était un jeune garçon d’une grande beauté. Se penchant sur l’eau pour boire, il voit son reflet et n’en peut détacher les yeux. Il se laisse gagner par la mort, absorbé dans cet amour vain. Lorsque les Naïades, ses soeurs, cherchent son corps pour l’enterrer, elles trouvent à la place la fleur au coeur jaune. Le prénom Narcisse vient d’un mot grec qui signifie „torpeur” (lene, toropeală).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: