Ivan Turgheniev , Biriuk

By: La Fee Blanche - Contesa de Chou-Fleur

iul. 30 2012

Ivan Turgheniev

Biriuk

Despre autor şi opera sa

Ivan Sergheevici Turgheniev (1818-1883), scriitor rus, s-a născut într-o familie de nobili din Orel. Copilăria şi-a petrecut-o pe domeniul părintesc Spasskoe-Lutovinovo. A început prin a scrie versuri, a continuat cu „scene şi comedii“ şi s-a consacrat cu nuvele şi romane.

Povestirile unui vânător (1847-1851), seria celor şase romane celebre – Rudin (1856), Un cuib de nobili (1859), În ajun (1860), Părinţi şi copii (1862), Fum (1867), Desţelenire (1877), nuvelele, au impus în scurtă vreme în Rusia şi în Occident numele scriitorului şi, o dată cu el, un creator profund original.

Conţinutul

Povestirea Biriuk prezintă un episod semnificativ din existenţa unui pădurar, „lup singuratic“. În vreme ce se întorcea de la vânătoare, naratorul este surprins de o furtună, în pădure, la vreme de noapte. Când „calul i se împotmolise şi nu se mai vedea nimic“, este descoperit de pădurarul Foma care îl găzduieşte în căsuţa lui mizeră, „afumată, scundă şi goală, fără polatii şi despărţituri“. Pădurarul este cunoscut în ţinut sub porecla de Biriuk, care înseamnă „lup singuratic“. Este foarte temut pentru că îşi face datoria cu neînduplecare. Trăieşte departe de lume şi îşi creşte singur fetiţa şi un băieţel aflat la vârsta leagănului. Întrebat de narator dacă nu are gospodină, Biriuk este înclinat să răspundă că a murit, apoi recunoaşte cu amărăciune că a fugit în lume cu un târgoveţ care trecuse pe acolo, abandonându-şi copiii, din care unul sugar.

Povestitorul asistă la prinderea unui ţăran care încerca să fure un copac pentru lemne de foc. Ţăranul era împins la acest gest disperat de sărăcia lucie în care trăia. Disperarea omului înduioşează, în cele din urmă, inima pădurarului şi, la insistenţele naratorului, îl lasă să scape.

Personajul

Portretul fizic al pădurarului Foma individualizează un om al pădurii „nalt de stat, lat în spate şi minunat clădit“. Este de o frumuseţe ce se desprinde parcă din conceptele despre frumos ale antichităţii, amintind, am putea crede, de un semizeu al pădurii din mitologia greco-romană. Epitetele calificative şi cromatice („muşchi puternici“, „barba neagră şi creaţă“, „obraz bărbătesc, aspru“, „sprâncene late“, „ochi mici şi negri“) pun în evidenţă cele două firi ale lui Foma: una de om şi alta de lup. Ca om, Biriuk duce o viaţă nefericită, destrămată, guvernată de o sărăcie lucie şi un pustiu sufletesc, deoarece soţia îi fuge cu un târgoveţ, abandonându-şi copiii. Cu firea sa de lup, este mereu la pândă şi protejează pădurea ca pe singurul lucru bun din viaţa lui. Pare un duh al pădurii, „e tare şi sprinten ca un diavol“, „îţi cade în spate ca trăsnetul şi nu-i chip să i te împotriveşti“. Comparaţiile utilizate conturează o aură mitică în jurul personajului care pare să aibă puteri miraculoase, aşa încât „oamenii buni“ nu au reuşit „să-l scoată dintre cei vii“. Frumuseţea morală a personajului este relevată de importanţa pe care o acordă slujbei sale, venită din convingerea că „nu se cade să mănânci degeaba pâinea stăpânului“.

Temut şi duşmănit de toţi, Biriuk nu este lipsit de omenie, dar sufletul său este mohorât. Acest aspect reiese din jocul de lumini şi umbre ţesut în epicul prozei. Lupta dintre lumină şi întuneric, din planul obiectiv, este proiecţia aceleiaşi lupte din planul subiectiv.

Note pe marginea unui text

„Şi-a tras de la brâu securea, s-a aşezat jos şi a început să despice aşchii pentru o fachie.

– Gospodină n-ai? – l-am întrebat eu.

– Nu – răspunse el mânuindu-şi cu putere securea.

– A murit, nu?

– Nu, adicătelea da… a murit – adaose el întorcând capul. Am tăcut; el şi-a ridicat ochii şi m-a privit.

– A fugit c-un târgoveţ care a trecut pe aici – zise el c-un zâmbet crud.“

În fragmentul ales, dialogul este principalul mod de expunere şi evidenţiază elemente care întregesc portretul eroului. Fiecare replică a lui Biriuk este urmată de notaţiile naratorului privind gesturile interlocutorului său: „Nu, răspunse el mânuindu-şi cu putere securea“, „a murit – adaose el întorcând capul“, ori „zise el cu un zâmbet crud“.

Răspunsurile personajului sunt lapidare, dar gestica are rolul de a completa informaţia şi, în acelaşi timp, de a evidenţia trăirile pădurarului. O afirmaţie falsă, „a murit“, este subliniată de gestul „întorcând capul“. Decizia de a spune adevărul este anunţată tot de gestică: „a ridicat ochii şi m-a privit“. Faptul de a spune o minciună este impropriu unui om onest ca Biriuk. Ezitarea sa este marcată de prezenţa punctelor de suspensie: „Nu… adicătelea da… a murit“. Răspunsul care conţine în sine drama pădurarului este replica cea mai lungă a lui: „A fugit c-un târgoveţ care a trecut pe aici“. Prin această frază nici nu condamnă, nici nu se confesează. Pentru cititor însă, este justificarea comportamentului său taciturn (de „lup singuratic“).

Alte însemnări de lectură

Povestirea Biriuk se remarcă prin stilul concis şi direct, simplu, dar nu sec, prin transparenţa limbii, prin acea infailibilă intuiţie a lui Turgheniev care oferă complexitate textului fără lacune sau prisosuri. Pădurea la vreme de furtună, izba lui Biriuk, copiii acestuia, ţăranul şi naratorul însuşi sunt surprinşi într-o lumină ireală: „deasupra mea… pluteau pâcle lungi cenuşii“, „pădurarul se cumpănea… ca o fantomă“, „la ferăstruică lucea o lumină tulbure“.

Povestirea Biriuk ilustrează, prin atmosfera ei, starea ţăranului rus din secolul al XIX-lea şi compasiunea pe care i-o arată intelectualii progresişti ai epocii – printre care îl numărăm şi pe Turgheniev.(D.-M.V., „77 de lecturi ale copilăriei”)