La Fée Blanche

By: La Fee Blanche - Contesa de Chou-Fleur

aug. 15 2013

Categorie: Joia scrie subreta!, Jurnal de nacelă

24 comentarii

Dar eu nu sărbătoresc astăzi onomastica, fiindcă azi este Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului!

Azi este adomirea spicelor, fructelor, roadelor pământului, chiar a pământurilor, somn ce se va prelungi dincolo de iarnă, până în primăvară. E o sărbătoare interesantă prin data de 15, ziua a 227-a din an. August e a opta lună din calendar, dar dacă e să ținem cont de manifestările din natură, această sărbătoare e o sărbătoare a mijlocului,  fiindcă de acum și până în martie, când vor pocni din nou mugurii, sunt fix șase luni…

Numele de Maria are o istorie interesantă.

Maria potrivit unor surse înseamnă „copil dorit”. Alții interpretează numele ca însemnând „amărăciune” și se pronunță în ebraică Miryam מרים, în arabă Miryam sau Maryam مريم, în greaca Septuagintei Μαριάμ, Mariam, sau Μαρία, Maria, în etiopiană Māryām, în siriană Mart Maryam, în latina târzie Maria.

Etimologia sa pare a fi ebraică, totuși, e mai plauzibilă etimologia egipteană, de unde au preluat-o mai apoi evreii. Se știe că pe sora lui Moise o chema Maryam cu varianta Miryam, astfel numele a pătruns odată cu fuga din Egipt în conștiința și în onomastica ebraică, justificată etimologic din două elemente: mar însemnând picătură și yâm însemnând mare. Mai apoi numele pătrunde în mitologia creștină ca Maria, numele Maicii Domnului.

Sfântul Ieronim cunoștea această etimologie, deoarece declara că Maria înseamnă Stilla Maris, „picătură din mare”. După el, unii copiști au citit greșit cuvântul stilla, picătură, și au scris stella, stea. De aici provine titlul „Steaua Mării” și cântecul Ave, maris stella, „Bucură-te, o, stea a mării”. Eroarea nu trebuie regretată, deoarece a dat loc unei imagini poetice foarte frumoase.

Doar că Maryam nu este un cuvânt de origine ebraică, ci egipteană și datează din timpul captivității evreilor în pământul faraonilor. Conform acestei origini, cuvântul ar fi compus din două părți, dintre care prima înseamnă „a iubi, a alege pe cineva”, iar a doua parte este numele zeului Amon. În transcriere grecească cuvântul a devenit Mariamne, însemnând „aleasă, iubită de Amon”. Pentru creștini, cuvântul Maria, după transcrierea ebraică, și Mariana, după transcrierea grecească, înseamnă „aleasă, iubită de Dumnezeu”…

Stilla Maris îmi amintește de un alt nume sonor, Sulamita/ Stilla Maris (?),  eroina Cântării cântărilor, unde este evocată  iubirea reciprocă dintre un păstor şi o frumoasă a câmpurilor, Sulamita. Este o idilă alegorică (simbolică sau figurativă) şi lirică în formă dramatică, pusă pe seama lui Solomon, înțeleptul. Dar această istorie are ca sâmbure de pornire un mit mai vechi, precreștin, evocâd un fapt preistoric, unirea dintre un păstor (meserie specific bărbătească) și fata câmpurilor, a grânelor.

Dar Iată ce scrie  N.Densușianu despre asta…

„Pelasgii ne apar, dupa vechile traditiuni istorice, ca una si aceeasi populatiune cu neoliticii, cari introduc in Europa cele dintai elemente ale civilizatiunii, animalele domestice, cultura cerealelor si o arta industriala mai progresata. Chiar si olaria neolitica poarta semne de ornamentatiune si simboale mistice pelasge. Tot astfel, traditiunile grecesti atribuie pelasgilor cel dintai cult al zeilor in Europa.

Cu deosebire, se spunea despre arcazi ca dansii au fost cei dintai cari au facut sacrificii si ceremonii religioase zeilor. Grecii, de alta parte, dupa cum stim, imprumutase principalele lor divinitati de la pelasgi.(…)

Inainte de civilizatiunea greaca si egipteana, o civilizatiune mult mai veche se revarsase asupra Europei. Aceasta a fost civilizatiunea morala si materiala a rasei pelasge si care a deschis un vast camp de activitate genului omenesc. Influientele acestei culturi pelasge au fost decisive pentru soarta muritorilor pe acest pamant. Pelasgii au fost adevaratii fundatori ai starii noastre actuale”.

Densușianu afirmă că locurile unde trăim noi astăzi, erau locuri sfinte, că aici ar fi Câmpiile Eleusine, fiindcă aici „pâmântul de trei ori înflorește pe an și de trei ori produce fructe dulci” (citatul lui Densușianu este din Hesiod, București, Editura Arhetip, p. 69, „Dacia Preistorică”).

De aceea, aici sunt înmormântați marii eroi de la Troia, cum ar fi Achile, al cărui mormânt este o movilă, o măgură mare, deasupra căreia ar fi fost infiptă sulița, arma urieșească a acestui hiperboreu legendar. Se pare că de aici și provine modelul înmormântării și punerea la cap a unui simbol, fapt preluat de obiceiurile creștine, prin punerea unei cruci la căpătâi,

cruce care, ne spune Eliade devine Axis Mundi – axa lumii. Numai că pentru antici, Axa Lumii se afla în regiunea polului getic, în Hiperboreea dacică, ţara lui Zamolxe.

(Hiperboreii erau considerați de greci un popor foarte pur, cu moravuri impecabile. Densușianu spune că Hiperboreu, protopărintele hiperboreilor, era fiul lui Pelasg, așadar hiperboreii erau o ramură a pelasgilor.)

Densușianu credea că în vremuri precreștine, în ținutul hiperboreilor exista Mănăstirea Albă, Biserica sau Casa cea Mare cu nouă altare sau Mănăstirea Albă Sfântă, și că aceasta ar fi fost ridicată în prundul Mării Negre. Pereții acestei mănăstiri erau făcuți din lemn de tămâie, ușile de alămâie, iar pragurile din alâmâie sau marmură. Ea are 9 statui și 9 altare, e cu 9 uși, cu 9 ușițe, cu 9 ferestre, cu 9 ferestruțe, cu 9 praguri, cu 9 prăgurele, cu 9 scaune, cu 9 scăunele,, și în ea ard 9 lumânări…

Aici, spune tradiția creștină, că ar fi altarul de mărgărit al Maicii Domnului, iar la cheiul acesteia  ar veni corăbiile tuturor sfinților, încărcate de daruri bogate, că ar veni însăși corabia lui Dumnezeu… Această legendă îmi amintește de vechile legende egiptene, fiindcă Ra mai sosea în corabia sa la un astfel de cheu. Chiar termenul de faraon are legătură cu această casă mare.

Termenul Faraon este o interpretare greacă a cuvântului egiptean Per-aa însemnând în traducere directa „casă mare” și folosit în timpul Vechiului Regat ca parte a expresiei ‘smr per-Aa’- ‘curten al marii case’, cu referire directă la clădirea curții sau palatului. Începând cu a XII-a dinastie cuvântul apare in formularea unei urări (‘Marea Casa să trăiască, să prospere și să fie sănătoasă’) dar cu referire la clădirea curții si nu la rege insuși.

Prima dovadă clară a folosirii apelativului ‘Per Aa’ la adresa regelui este intr-o scrisoare către Amenhotep IV în timpul celei de a XVIII-a dinastii (1539-1292 î.Hr.). Începând cu a XIX-a dinastie apelativul este folosit în egală măsură cu hm.f (Majestatea Sa).

Așadar, pe această Insulă albă, Leuke, din ostrovul Mării Negre, ar fi casa cea mare a Maicii Domnului/Zeului, Dumnezeului.

Iată ce spune Densuşianu:”Cuvântul arhaic de „deu” sau „deul” îl aflăm întrebuinţat, ca un termen naţional, în ţinuturile pelasge ale Traciei şi Mesiei, şi în timpurile Imperiului Roman. …În Munţii Rhodopului un veteran ridică la anul 76 d. Chr., un altar lui DEO MHDYZEI (MHDVZEI Desj., MHDIZEI Ren.), unde ultimul cuvânt ne prezintă numai o forma alterată a lui Domnudzei sau Domnidzei, rom. Dumnedeu (Dumnezău – n.n). ( N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, 2002, p. 214). Mai mult, acelaşi autor ne atrage atenţia că forma combinată „Deu – Dumnedeu” care ne duce cu gândul la formularea evanghelică Domnul Dumnezeu o aflăm şi azi în tradiţiile populare romaneşti (loc. cit. nota 2)

Observăm că Dumnezeu într-o forma sau alta este o denumire naţională a divinităţii supreme pelasge traco-dace Zamolxe, singurul zeu al Daciei, din cele mai vechi timpuri până azi. Spunem aceasta cu atât mai mult cu cât Isus în Evanghelii apare şi cu denumirea de Mesia, iar zona din sudul Dunării locuită de asemenea de daci se numea Moesia (a se citi Mesia), o dovadă în plus ca Iisus era de origine dacică iar formarea s-a spirituală s-a desavârşit aici. Mai trebuie amintit şi faptul că numele lui Zamolxe ca părinte eponim al moesilor ar putea fi Messios.

Așadar Insula Albă este casa lui Dumnezeu Păstorul, adică Soarele însuși, iar, după cum spun legendele precrestine românești, Soarele ar fi construit această casă mare/ palat pentru Iana Sânziana/ Iana Simziana/Diana/Luna, pe care ar fi iubit-o din tot sufletul, deși a rătăcit timp de 9 ani ca să o uite și să își aleagă altă mireasă. În fine, mitul spune că Soarele ar fi fost fratele Lunii, ca să justifice faptul că ei nu se pot nicicând întâlni.

Revenind la etimologia egipteană a numelui Maria, cea iubită/aleasă de Soare/Amon, consider că Maria a preluat multe din atributele Dianei/ Lunii/ Dochianei, dar și din atributele Latonei/ Iunonei/Demetrei…

Cred că legendele referitoare la Traian și la Dochia, prelucrate ca să corespundă unor scopuri vremelnice, se refereau în forma lor originară la Soare și la Iana Sândiana, Doamna florilor, cea trăitoare în casa mare, cea iubită/ aleasă de Soare, Mari Amne/ Mar y Amon… Pentru că ea îi refuză iubirea, cei doi pică în mare, iar de aici sunt salvați și transformați în astrele corespunzătoare.

Va urma!

Motto

Măi bădiţă, floare dulce,/Unde te-aş găsi te-aş smulge,/Şi-acasă la noi te-aş duce,/Şi te-aş răsădi-n grădină,/Şi te-aş secera cu milă;/Şi te-aş face stog în prag,/Şi te-aş îmblăti cu drag;/Şi te-aş măcina mărunt/La morişca de argint;/Şi te-aş cerne/Prin sprâncene,/Şi te-aş frământa-n inele,/Şi te-aş da inimii mele/Să se stâmpere de jele…

(Doină culeasă de L. Blaga și publicată în volumul de “Antologie populară”)

Istoria numelui Maria e posibil să fie mult mai veche, iar Adormirea Maicii Domnului marchează un eveniment agrar străvechi, adormirea holdelor, pentru că în calendarul activităților agrare, miezul verii este momentul prielnic pentru încheierea secerișului, perioadă ce a consacrat unul dintre cele mai frumoase obiceiuri, acela al Cununii.

Obiceiurile secerişului s-au născut din credinţa în existenţa unui spirit al grâului care, în timpul seceratului, se ascunde în ultimele spice. Potrivit “gândirii primitive”, acest spirit trebuie protejat, întrucât, pe de o parte, simbolizează sfârşitul unui ciclu vegetal, iar, pe de alta, asigură renaşterea, respectiv recolta viitoare.

Diversitatea şi bogăţia ceremonialurilor legate de spiritul grâului (numit în nordul Europei muma grâului sau fecioara grâului) sunt extraordinare, iar o descriere minuţioasă a lor se află în “Creanga de aur”, de J.G. Frazer (vol. III, Buc., 1980, col. BPT). Se spune că din ultimele spice de cereale se făcea o cunună sau o păpușă de paie. Această păpușă se numea Muma Grâului sau Fecioara sau Baba, ori Bătrânul și amintesc de practicile preistorice ale sacrificiilor umane dedicate zeităților agrare.

Frazer evocă în Creanga de aur un obicei din India, Meriah, obicei descris de ofițerii britanici, îngroziți de barbarismul acestui ceremonial, venit din străvechime, dar practicat încă în secolul al XIX-lea, chiar după ce acesta a fost interzis prin lege. Astfel Meriah este o victimă destinată sacrificiului uman pentru fertilitatea câmpurilor. Poate fi o fată sau un băiat, o femeie sau un bărbat, fiu sau fiică a altui sacrificat. Aceste ființe puteau fi cumpărate de comnunități și puteau trăi ani buni înainte de sacrificiu. Un bărbat  Meriah se putea căsători tot cu o femeie Meriah, puteau avea copii, proprietăți, dar rolul lor era acela de sacrificat.

Nu voi descrie aici în ce consta acest ritual, cei ce doresc să știe mai mult pot citi la p 290-292, “Creanga de aur”, vol III Buc., 1980, col. BPT, cert este că fiecare membru al comunității agrare beneficia de o picătură din Meriah! Vă dați seama ce înseamnă asta…

Data trecută vă spuneam că Maria înseamnă “picătură” (cf.Sfântul Ieronim  care cunoștea această etimologie, deoarece declara că Maria înseamnă Stilla Maris, “picătură din mare”). Dar poate că însemna, de fapt, picătură din Meriah, adică din ființa sacrificată pentru feritilitatea holdelor. Acest obicei al sacrificiului uman era prezent în toate societățile arhaice, la popoarele Europei,în Asia, în Africa, în cele Două Americi.

Numele obiceiului este asemănător, astfel la egipteni, același ritual este legat de mitul lui Isis și al lui Osiris și se numea mââ-ne-hra, adică “vino în casă” sau “vino acasă” și sunt vorbele de jale dintr-un bocet pe care îl cântau secerătorii care tăiau grâul, cântec de jale pentru înduplecarea spiritului grâului (Isis sau Osiris) și ca rugăciune pentru întoarcerea sa. (cf. Frazer, p. 273).

La greci, același obicei se numește Maneros, și se referă la fiul unui rege care a fost sacrificat în scop agrar.

Așadar, Maria e un nume care are legătură cu obiceiurile agrare. Atributele acestei Meriah au fost preluate mai apoi de Demetra și Persefona, mama care își caută fiica furată de Hades. Frumoasa cu cosițe de aur, Demetra, își acoperă cu văl cernit pletele strălucitoare pe tot timpul căutării. Acest joc corespunde celor șase luni de vegetație, din martie până în august,  și celor șase luni de germinare a vegetației, din august până în martie. Dacă sunteți curioși, la daci, bocetul legat de ritualul agrar repetă ca un refren cuvântul “linul” (“linu-i lin și iară lin”) sau “ailinul”, iar eu așa aș justifica etimologia cuvântului “alean” din limba română.

La noi, rolurile Demetrei și al Persefonei sunt îndeplinite de Baba Dochia și de Dochiana cea Frumoasă, femei cu atribute de zâne ale vegetației, între altele, așa cum le știți din ritualurile de Crăciun, practici preluate din străvechimea noastră milenară. De aceea se și joacă la noi Capra cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Capra e spiritul grâului, fiindcă după suspendarea sacrificiilor umane, practica a fost să se sacrifice un animal…

Despre obiceiul Cununei, puteți citi aici un articol foarte interesant!

Bibliografie: Creanga de aur, James George Frazer, vol. III, București, 1980).

(D.-M.V.)