La Fée Blanche

By: La Fee Blanche - Contesa de Chou-Fleur

iul. 12 2012

Categorie: Povești cu Zâne

37 comentarii

Regatul Mărului de Vară

Argument

Această poveste am scris-o la îndemnul Vlahului (http://georgevalah.wordpress.com/), dar și din dorința de a vă aminti de una dintre zânele autohtone de care se pomenește mai rar, Inia Dinia, născută mai devreme, dar pentru un singur voinic.

Inia Dinia

Îngrijorati, ostenii din gardă veniră spre noapte să-și caute căpitanul… Îl strigară, aprinseră făclii, dar nu-i dădură de urmă. Apoi, din negura noptii se ivi lumina Lunii. Într-un lăstăriș, de la poalele unui măr, uniforma si armele capitanului lor, erau întinse în iarba…

În locul săgetilor din tolbă, ramuri noi, crude și înflorite de măr își ițeau cu sfiiciune parura, împrăștiind un miros dulce-amărui, ușor narcotizant. În lumina făcliilor apărură acum ca de niciunde trepte de marmură albă ce duceau spre un înalt. Câțiva oșteni își făcură niște semne tainice, doar de ei știute și se distribuiră strategic spre scară. Cel desemnat din semne să urce pe trepte se apropiase acum destul de mult, cu mers tiptil de cercetaș. Se întoarse spre camarazii din întuneric și le arătă că are de gând să urce treptele.

Pe măsură ce avansa în urechi îi răsuna o muzică lină și calmă, ademenitoare, tulburată din timp în timp de șoapte ce păreau când că se apropie și când că se depărtează. Curajos, își verifică încă o dată, discret, brâul în care avea cuțitele, fiind pregătit să le arunce fulgerător spre oricare țintă i-ar fi apărut. Gestul lui transformă șoaptele în râsete zglobii de fete… Se opri prevăzător și căută împrejur cu ochii subțiați ca de soare mult, nălucile ce păreau să-și râdă de el, mai puse un pas, apoi…simți cum se prăbușește în gol, când dala de marmură pe care călcase se deschise ca o trapă. Făcu o mișcare de rotație des exersată pentru a-și amortiza aterizarea. Se afla într-un sanctuar rotund, iar el căzuse chiar în mijlocul lui. În jurul său coloane de piatră albă de dimensiuni inegale erau așezate ca-ntr-o horă a răsăritului. Răsunară din nou zglobiu râsetele, iar el nu mai făcu niciun pas.

-Bine-ai venit, vlahule, stăpânul tău te așteaptă, auzi lângă el, apoi privi drept spre voce. În fața lui era acum o arătare cum li se mai arată pruncilor înaintea somnului. Albă toată, zveltă, suavă, răspândind mireasma mărului de vară.

Lângă ea apărură și nălucile zurlii ce-l luară mai înainte în râs când își pipăise pumnalele. De nu era căderea neașteptată în gol, una dintre ele măcar ar fi zăcut acum ca secerată…

-Nu ai nevoie de pumnale, ești în deplină siguranță, mai spuse năluca, urmează-mă pășind pe unde calc eu.

Tânărul se supuse înțelegând că venirea lui nu era o surpriză și urmă fata care pășea fără ezitare pe un drum de ea știut printre coloane. Străbătură o cale întortocheată ce se isprăvi într-o sală cum mai văzuse el doar o dată, la ultimul Sfat al Bătrânilor, și bănui că e Sala Tronului. Dar al cărui regat?

Nu-și isprăvi bine gândul, când auzi glasul comandantului său:

-Te așteptam, Ler, uniforma și tolba cu săgeți lăsate în lăstăriș erau un semn pentru când m-ați fi căutat. Îndată îți voi lămuri nedumeririle. Ești în Regatul Merilor de Vară, Tărâmul soției mele, Zâna Inia Dinia, și spunând acestea i-o arătă pe stăpâna locurilor care îi răspunse la privirea mirată cu un surâs ușor. E o poveste lungă și-avem de tăinuit.

-Credeam că ai pierit, Măr,când ți-am văzut armura și armele în lăstăriș, pumnale mi-au străpuns inima, frate! Bărbații se priviră cu bucuria războinicilor ce se revăd după o luptă grea. Își prinseră brațele într-un salut frățesc, apoi se așezară la masa rotundă din sală, iar fetele gureșe aduseră amfore cu mied de mere, pe care li-l turnară în pocale.

-Demult, trăia un împărat destoinic, Munteanul, își începu Măr povestea, iar acest împărat iubea o femeie pe măsura lui, Mândra, Împărăteasa Magna Mater. Din dragostea lor s-a născut o fată, Inia Dinia. De la nașterea ei, destinul i-a fost de a trăi unind Vlahii de la Oceanul Cel Mare cu Vlahii de la Marea Cea Caldă. De aceea, jumătate de an trăiește in Septentrion, iar jumăteatea cealaltă în partea meridională. Destinul nostru e scris de dincolo de noi.

La naștere, o ursitoare bătrână i-a menit să adune Cele 12 Feciore Cele mai Frumoase din Țară pentru a-i fi însoțitoare. Împăratul a dat șfară în țară să fie aduse fetele. Unsprezece au ajuns la vreme, dar a douăsprezecea nu mai venea. Dacă nu se adunau toate Cele Douăsprezece, Inia Dinia ar fi murit, iar Munteanul nu și-ar mai fi stăpânit Lumea Hiperboreilor. Când oștenii au găsit fata, aceasta era în doliu mare fiindcă-I murise mama și o lăsase cu un prunc. Acel prunc sunt eu, Lerui, Ler! Că Iniei Dinia îi fusesem menit de ursitoarea cea bătrână.

Am fost trimis de mic la cele mai mari școli din Dacia Bătrână, din Egipet și Marea Indie. Când am revenit, am fost capturat în visele lui Mab, care m-a făcut comandantul gărzilor. Iarna, Inia Dinia trăiește la Ocenul Cel Mare și poartă în pântec semințele de măr, primăvara, vine la curtea lui Mab în chip de lebădă. Trecerea ei înflorește merii. Vara, când rodul este greu pe crengi, Inia Dinia mă regăsește. În fiecare vară, la Sânziene, o ucid cu sâgeata-mi! Acesta ne e destinul, Ler. Visele lui Mab mă țin captiv și nu o mai recunosc. Când trupu-I se sfarmă în sfoioage șiroinde, din trupul ei eu fac un măr roșu în căușul palmelor. Abia după ce mânânc mărul și răsădesc semințele, îi redau viața. Apoi rămânem un timp scurt aici în palat. E puținul nostru timp!

-Ler, mai spuse Măr, mi-e teamă că într-o zi nu voi mai ști povestea. Mi-e teamă să n-o pierd! Mi-e teamă pentru Regatul Merilor de Vară. Azi te-am chemat nădejde și sprijin să îmi fii! Ție ți-o voi da pe fata mea de soață!

P.S. Eu cunosc un singur basm despre Inia Dinia, „Tristi-Copil-Si-Inia-Dinia”-Alexandru-Vasiliu. Dacă știți și altul să îmi spuneți și mie. Eu am să dezvolt cândva draftul de mai sus.