Unde-mi sunt fanioanele?

By: La Fee Blanche - Contesa de Chou-Fleur

iun. 25 2012

Categorie: Aiurore de Cayllus de pe Muntele Cheiță, Jurnal de nacelă

19 comentarii

Când mai discutam noi fetele despre măritiș era la modă sloganul: „și cum s-a terminat nunta, am și plecat în luna de miere!”

Iar eu m-am măritat de tânără cu un bărbat tânăr și frumos pe care nu-l meritam, așa era de frumos, și căruia îi sunt în continuare recunoscătoare că m-a luat!!! Hehehe! La mulți ani, Făt-Frumos!

Așa am și făcut, doar că nu a fost o lună, ci o săptămână, fiindcă domnul Contes des Fees trebuia să plece cu compania lui la muncile agricole de toamnă, că așa erau vremurile, și din cauza asta nu a primit permisie decât o săptămână…

Înainte de nuntă cu vreo lună, mi-am mutat în palatul Lui, calabalâcul, fiindcă imediat după nuntă, trebuia să plec la facultate, că eram în anul I și nu aș fi avut timp să aranjez lucrurile pentru existența în doi.

Am remarcat în vestibul panoplia cu fanioane, cupe, medalii, tricouri norocoase și alte însemne de reprezentant demn al ASA1(ASOCIAȚIA SPORTIVĂ A ARMATEI), extremă stângă, handbal masculin! În prima seară mi-a povestit toata istoria lotului „Mureșul”, ab condita! Adică de la Facere și până în prezent! În timp ce îmi povestea, recunosc cu mâna pe inimă, că eram ochi și urechi, chiar dacă unele rotițe ale esteticului din mine deja rearanjau interiorul prea de burlac în care mă aflam! Abia așteptam să se facă dimineață și să îmi arăt talentele de estet!

De cum a dat în fapt de zori, El a plecat, dar nu pocnind din bici, ci luându-și porthartul, centura și, pentru prima dată în viața lui, sandvișurile făcute de nevastă! L-am condus din ochi, cât m-au ajutat privirile de mioapă fără ochelari, adică vreo doi metri, apoi…am început!!!

Din două mișcări, poate trei, am luat toate însemnele ASA1 și le-am pus în cutia mea de carton în care îmi adusesem cărțile despre care i-am spus că aș vrea să fiu îngropată cu ele dacă se întâmplă să mor! În cuiele de pe pereții holului, deposedate de fanioane și medalii, am atârnat tablouașele mele cu flori de măr! Pe rafturile cupelor, am facut prima noastră bibliotecă, i-am scos toate hainele militare de iarnă și i le-am ambalat în saci pe care i-am depozitat sub canapea, ca să am loc pentru hainele mele în dulapul cu doar două uși! (acum dulapul are 5 uși, iar hainele Lui militare  sunt la birou!hehehe)

Am scos cupele și din vitrinele cu geam să am unde pune paharele și ceștile primite înaintea nunții de la cei ce au anunțat că nu pot veni. Unele cupe, de semicristal roșu le-am oprit, că mi s-au părut bune de vaze, pe care le-am umplut cu flori și crengi de copac rupte din fața blocului.  Am expus darul lui, piesele brodate cu merișor japonez! Era super ok! Era un joc nou și interesant, fiindcă acum era de-adevăratelea, nu ca atunci când mă jucam eu cu păpușile în coteneața amenajată de tata! În două-trei ore, am luat fața garsonierei cu totul! Eram mulțumită! Procedasem după tipic:”întâi curățenie, mamă, apoi faci de mâncare!”

Dar ce să fac eu de mâncare? Că mama mă punea mereu la munca aia de jos, care nu-ți aduce satisfacții, aia de curățat zarzavat, de tăiat zarzavat și celelalte de genul ăsta…

În mintea mea îmi puneam diapozitive cu feluri de mâncare: sarmale?, nu, ciorbă, nuuu, că nu-mi aminteam cu exactitate ordinea în care să le pun în oală! și oricum sarmalele nu mergea să le fac din pui, fiindcă la plecarea cu tot calabalâcul, mama mi-a pus un pui într-o sacoșă, doar așa dacă ni s-o face foame peste noapte, că altfel mâncam toți la mama!

Plecarea la castel era mai mult de formă decât de conținut! Undeva în mintea mea, am găsit, prăfuite rău, unele amintiri de pe când am făcut eu odată pui cu smântână, pe la bunica! Erau ca în power point! Adică o abureală de informație, dar în lipsă de altceva, păreau bune și acelea! Puteam să fac doar o friptură și gata, dar eu am vrut să trec direct la specialități!

Totul a mers tip-top până la faza cu „acum punem smântâna, mamă!”Ei, aici s-a rupt, filmul, s-au încurcat diapozitivele și power pointul! Când am dat drumul smântânei peste carne, odată s-a ridicat toată și s-a transformat în praf de cretă! Da, chiar așa arăta! Ca praful de cretă! Era bun, bun la gust, dar estetic, totul era pierdut! Nu puteam să îl arunc, fiindcă puiul era la rație și eu nu eram încă doamna Contes Des Fees, deci nu puteam cumpăra altul! Am mai tocat niște pătrunjel, să mai ascund din sosul majolique și gata!

Eu nu știu ce i-a picat mai rău! Abolirea însemnelor ASA1 sau puiul cu sos de cretă?

Venise flămând! Era 23 August și fusese la manifestațiile specifice! Poate era și obosit! Cine știe? Într-un final a spus:

-E ok, Fee! Acum putem să mergem la mama să mâncăm?

Și-am plecat! Până la mama, ne-a trecut cumva, am râs în autobuz de se uita lumea la noi. Eu îmi tot ziceam în sinea mea de zână superstițioasă ce sunt „nu mai râde, Fee, să nu se întâmple ceva!”Când am ajuns, toți erau bucuroși că ne văd! Le lipseam…

Apoi am plecat să ne bălăcim la Timiș, un răușor de la marginea orașului! Ce înseamnă să fii tânăr! A dat spre mine cu toate gângăniile, m-a făcut să chițăi, să alerg, să fac gândăcelul răsturnat…

Când, odată-l văd negru la față! Aoleu! Zic în sinea mea! Și-a amintit de fanioane! Sau de pui!

-Fee, am pierdut verigheta!

Cred și eu! Apa era rece. Cum se tot scufunda să mai găsească vreun balaur să-l arunce spre mine, e posibil să-i fi alunecat de pe deget!

Vai de mine! mi-am zis! Acum o să mor! Că eu sunt cu superstițiile și dacă pierzi verigheta înseamnă despărțire!

M-am așezat ca un pociumb pe un bolovan și am stat îmbufnată. El e om de initiativă! E ca toți bărbații adevărați! În timp ce eu îmi boceam posibila moarte, El a încercat să devieze cursul râului cu niște bușteni! S-a chinuit, s-a opintit, dar nu a reușit decât să facă o știoalnă numai bună de scăldat, dar acum cui dracului îi mai venea să se scalde! Apoi, a găsit pe marginea râului un lighean vechi, ciuruit, ruginit, ca vai de el. Cu acel lighean a făcut vreo 200 de scufundări să scoată prundiș de pe fundul râului de pe unde scosese mai înainte gângănii. Cred că mai avea puțin și scotea prundiș suficient pentru temelia unei case!

Avea mâinile însângerate de la marginile tăioase ale ligheanului, când… l-am văzut arătându-mi moțul de la ultimul lighean scos! Drept în vârf, trona verigheta lui! Te iubesc, Contes des Fees, pentru toate acestea și pentru multe altele! Ești un bărbat adevărat!

P.S. Peste ani, s-a răzbunat pentru fanioane! Când i-a venit lui bine, așa, ca să simt ce-a simțit. În toată facultatea am făcut sute de fișe! Le țineam în felul meu, bramburite, dar în toată brambureala, eu mă descurcam cu ele! La un * Martie, mi-a zis:

-Fee, ți-am făcut o surpriză, închide ochii! Când i-am deschis și când am aflat despre ce e vorba, am crezut că fac infarct miocardic! Îmi rescrisese toate, toate, toate fișele cu mâna lui (în nenumărate nopți nedormite) și le-a șnuruit militărește, așa, frumos, disciplinat, le-a numerotat, le-a făcut opis ca la biroul documente secrete! Toate fișele mele erau acum o carte de dimensiunea Psaltirei! hehehehe!

19 comments on “Unde-mi sunt fanioanele?”

  1. domniță a haosului, ruda mea împărătească, la fee! 😉

  2. deci, cum s-ar zice, a dat milităria, un fee(l) de iamă, jos din pod! :))
    da’ îl înţeleg, la câte scufundări a făcut pentru un cerculeţ de aur!

  3. Am scapat o lacrima, doar de emotie, sa stii… Am citit si recitit. Cum sa nu il meriti? Dumnezeule mare! Se simte din cum vorbesti ca nu puteati fi altii DOI!
    Sa va traiti!
    Nu stiu ce crezi tu despre cum scrii, insa e exact genul de scriere ce ma unge pe suflet, direct!
    Sa fiti fericiti e inutil sa va urez, fiindca sunteti. Sa va tina Cerul sanatosi ani multi impreuna!

  4. Frumoasă povestire, ca de obicei, Contesă! Sunteţi şi aţi fost amândoi frumoşi, iar povestea voastră, aşa cum o povesteşti tu, este una care – cum spunea Irina mai sus, te unge pe suflet. M-ai făcut să-mi amintesc de primele mele zile în garsoniera soţului meu, de-acum a noastră. Frumoase timpuri!

  5. lafee, sa pui cate o steluta jos in colt te rog cand scrii povesti, bine?! ca uite eu chiar nu mai stiu cand e poveste cu zane si printi si cand e de-adevaratelea… 🙂

  6. […] Inelul meu de logodnă a avut un safir alb. Era un inel rusesc, foarte frumos ornamentat, dintr-un aur cam roziu, cum era aurul rusesc. La o altă aniversare, am primit inelul de mai sus, cu un micuț diamant și cu o baghetă răsucită din platină. Nu am vrut să modific verighetele originale, punându-le benzi de aur alb, fiindcă eu le iubesc așa cum sunt, mai ales că au trecut prin multe aventuri! […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: